Lagărul din cetatea Oradea și instaurarea lui
Sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial nu va aduce pentru România mult dorita stabilitate şi siguranţă statală, din contră, odată cu pătrunderea Armatei Roşii pe teritoriul românesc, se instaurează un regim de ocupaţie şi se deschide o era dramatică a represiunii roşii. Mai mult, partea de vest a ţării va rămâne mai bine de jumătate de an sub conducerea Comandamentului Sovietic, administraţia românească reuşind cu greu să-şi intre în drepturi abia în primăvara anului 1945. În acest timp apare lagărul de la Oradea.
În tot acest timp, cetăţenii români din Ardeal au fost vânaţi de ostaşii ruşi, dar s-au aflat şi la discreţia unor etnici maghiari care încă nu predaseră puterea administrativă din Oradea. Măsurile represive au un prim corespondent în înfiinţarea în Bihor a unor centre de internare, nu doar pentru etnicii germani, ci şi pentru primii „duşmani ai poporului”.
În Bihor, au funcţionat patru astfel de spaţii: la Tărcaia, Tinca, Beiuş şi Oradea. În lagărul de la Beiuş erau internaţi 10 legionari. La data de 23 ianuarie 1945, Lagărul de la Tărcaia caza 27 de etnici germani, având însă posibilitatea să găzduiască, la nevoie, 300 – 400 de persoane. Ulterior, aici au fost internaţi membri ai partidelor istorice, în special ţărănişti, dar şi legionari.
Lagărul de internați nr. 1
După cum arătam la începutul articolului, de la eliberarea Ardealului de Nord, teritoriul acesta a fost o permanentă armă de şantaj a administraţiei sovietice, care a forţat mâna guvernului României, condiţionând predarea administraţiei locale din zona de vest de satisfacerea unor pretenţii. Astfel, înfiinţarea Lagărului de la Oradea „se datorează exclusiv grupului care a pus mâna pe puterea politică după eliberarea oraşului de către trupele române, la 12 octombrie 1944”, respectiv localnici maghiari şi reprezentanţi ai Armatei Roşii sovietice.
Potrivit unui document din 25 septembrie 1945, Centrul de Internare din Oradea Mare ar fi luat fiinţă în mai 1945, iar prin Decizia MAI nr. 5907 din 23 iulie 1945, publicată în Monitorul Oficial nr. 177 din 7 august 1945, a fost recunoscut ca lagăr oficial. La această dată aici se aflau un număr de „543 internaţi politici, bărbaţi şi femei … muncitori de la oraş sau ţărani de la sate, unii bătrâni, iar alţii bolnavi”. Aceştia se aflau aici, parte din noiembrie 1944, învinuiţi că „au desfăşurat în trecut o activitate politică fascistă, hitleristă sau antidemocratică”.
Lagărul din Cetatea Oradea era un centru de tranzit pentru cele de la Târgu-Jiu sau Timişoara, dar şi „punct de expediere” spre URSS a etnicilor germani în acţiunea de deportare în vederea muncii de reconstrucţie. Chestura Poliţiei Oradea informa că pe data de 15 ianuarie 1945, cca 799 de persoane de origine germană au „fost predate autorităţii speciale sovietice, care după câteva zile a ordonat transportarea lor în Rusia”.
Ulterior, la data de 22 iulie 1945, după ce cu o zi înainte, 880 de suflete, încărcate în 14 vagoane au luat calea Lagărului de la Târgu-Jiu, „în curtea cetăţii se găsesc 940 inşi pe care lagărul nu poate nici întreţine, şi nu poate să le pună la dispoziţie nici loc de culcat”. Iar la data de 8 august 1945, printr-o solicitare adresată Prefectului Judeţului Bihor, comandantul Lagărului nr.1 Oradea indica şi cantitatea de alimente necesară calculată după „efectivul de 1.200 persoane”.
Pe lângă sași și șvabi, în lagărul orădean au mai fost încarcerați soldați proveniți din Wehrmacht și SS, civili bănuiți că ar fi avut legătură cu Mișcarea Legionară, persoane care încercaseră să treacă fraudulos granița, contrabandiști sau repatriați. Situația multora dintre ei se impunea a fi revizuită, întrucât autoritățile lagărului notau că ”faptele pentru care au fost internați nu sunt atât de grave”.
Condițiile de detenție
Documentele emise de autorităţile locale recunosc chiar ele că, în vara lui 1945, Lagărul nr. 1 din Cetatea Oradea se afla, “într-o stare de murdărie care lasă de dorit, faţă de numărul mare de bărbați şi femei internaţi”. Hrana era insuficientă, autoritățile menționând că ”nu pot procura alimente necesare de primă necesitate, mai ales că între cele 400 persoane (aflate în evidență la 23 ianuarie 1946), 172 sunt copii mici sub 12 ani”.
Un alt document din 16 martie 1947, când numărul internaților era de 950, ilustra astfel condițiile deplorabile din lagăr: ”Starea sanitară a centrului este nesatisfăcătoare. Medicul circumscripției vizitează de două ori pe săptămână centrul și consultă bolnavii, sunt foarte mulți bolnavi și invalizi. Oamenii dorm pe dușumea fără paie, nu pot spăla rufe nefiind lemne de foc și totul e plin de păduchi, așa că e primejdie de tifos”.
Document istoric
În timpul reabilitării Cetății Oradea, în anul 2011, în corpul G, încastrată în zidărie și protejată de o bucată de ziar de limbă maghiară, s-a găsit scrisoarea unui etnic german, dovadă a existenței acestui lagăr.
„Aici a lucrat Andreas Dittrich născut la 9 mai 1905 în Nagyzsam Temesmwgye. Azi e 21 August 1947 și sunt aici în lagăr din 20 martie 1947. Sunt german și așa stau lucrurile azi aici.
Andreas Dittrich, 42 de ani”.
Cristina Liana PUȘCAȘ este doctor în Istorie, lector universitar la Universitatea din Oradea, vicepreședintele Asociației Cei 40 de Mucenici.
www.memoriarezistentei.ro
Mulțumim! Dar corectați cacofonia.
Lagărului nr.1 Oradea indiCA CAntitatea…