Editorial, Zona de confort

Am ieșit din urgență și întrăm în alertă

Adio urgență că începem alerta

Iată că s-a terminat și starea de urgență: a fost mai simplu decât credeam și la fel de imprevizibil precum ne-o închipuiam. Nu s-a schimbat nimic: economia merge în cap. In cap mergea și înainte doar că atunci nu aveam o explicație. Bugetarii o duc la fel, fără să îi afecteze în vreun fel șomajul inventat doar pentru privat. Iar pensionarii așteaptă mărirea pensiilor așa cum fac de pe timpul lui Iliescu. Ce să facă altceva…

Sistemul școlar și-a luat o pauză „săptămâna altfel”. După 7 săptămâni de pauză și înainte cu puțin de vacanța de 12 săptămâni, ce avea nevoie sistemul? De teze, revigorare, sau vreun impuls. Nici poveste: de o săptămâna de pauză. Acea săptămână în care sistemul nu face nimic cu copii noștri, nici vacanță dar nici școală. Adică cumva ca în pandemie.

A, și era să uit, Vulpița tot la Antenta 1, zilnic.

Cam asta s-a petrecut în starea de urgență. Cam nimic. Bine, nici „urgență” nu prea a fost. Când mă gândeam la „stare de urgență” mi-o închipuiam cu armate pe străzi, evacuări și situații de forță. Acum a fost mai degrabă pe relaxare; stai în casă, nu ieși decât dacă ai nevoie, și devi erou dacă nu făci nimic înfară de selfie cu cațelul.

Singura urgență în tot acest răstimp pare a fi fost Iohanis. Bine, dacă Iohanis ar putea mima o urgență. După 7 ani de cură de tacere, a vorbit mai mult decât Arafat, Orban și Câțu la un loc. Dar a vorbit exact când nu trebuia, pentru că rolul lui era doar să decreteze starea de urgență și să se culce înapoi. În esență, cam asta a spus și CCR, în decizia prin care a șters pe jos cu tot ce a emis Iohanis între timp (prescripții, termene, contravenții).

De azi putem merge la tuns – am ajuns din nou ca în epoca flower-power. La dentist – după două luni de stat în fața tv-ului cu toate chipsurile, alunele și semințele cred că avem nevoie. Și la plimbare. Iar atunci când te întreabă polițistul unde mergi, să îi spui: treaba mea!

Singurul lucru bun pe care l-a adus starea asta de urgență a fost că am stat în casă 2 luni doar cu familia, fără berea de miercuri din Champions League, vinul de vineri seară de la partida de poker sau shoturile de sâmbătă dimineața din cluburi. N-a fost rău. Bine, dacă nu cumva te-a prins starea de urgență fără prietenă și locuind cu mama. Na, atunci e altceva.

Atunci când te învață la școala de drept despre starea de urgență nimeni nu e atent și nimeni nu învață subiectul. Ce șansă ai să întâlnești odată în viață o stare de urgență. Pandemie, catastrofe, conflicte severe. Da’ uite că ai. Așa cum, la fel, nimeni nu învață nici impreviziunea și nici darea în plată. Ce șanse ai să întâlnești o criză economică mondială care vine odată la 100 de ani. Da’ uite că ai.

În doar 10 ani am ieșit dintr-o criză economică mondială și am intrat într-o criză sanitară mondială. Vi s-a părut că cele două extreme evenimente ne-au schimbat cu ceva? Mie nu.
A fost doar un exercițiu de flashmob pe care l-am jucat cu toții, întreaga planetă, și din care ne trezim toți deodată. Nici buimaci, nici speriați. Ci mai degrabă sictiriți că s-a terminat.
Bine, nu s-a terminat, intrăm în starea de alertă. Dacă va fi tot atât de alertă pe cât de urgentă a fost starea anterioară, nu ar trebuie să ne facem griji. Nici bugetarii, nici pensionarii, nici școlarii, și nici Vulpita. Parola zilei este relaxarea.

Adio urgență! Bine ai venit alertă!

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*