Istorie, Zona de cultură

Securitatea din Oradea bastion al cruzimii fără margini

Securitatea din Oradea și cei trei F: frigul, foamea și frica

Imobilul de pe strada Republicii nr. 52, colţ cu Pescăruşului, lângă farmacie, a fost în perioada comunistă, un adevărat „bastion al terorii”. Între pereţii acestei clădiri, oameni de la  Securitatea din Oradea şi-au revărsat întreaga bestialitate asupra unor suflete care au încercat să lupte pentru credinţa lor, pentru idealurile de dreptate şi libertate.

Text: lector univ. dr. Cristina Liana PUŞCAŞ

Odată ce păşeau pe porţile Securităţii din Oradea, calvarul foştilor deţinuţi politici începea cu izolarea lor, timp de luni întregi, singuri, în celule răcoroase, înguste şi fără lumină. „Un beci neaerisit … un miros pestilenţial, un beci neluminat, un aer viciat, stătut de pivniţă”, îşi aminteşte fostul deţinut politic Cornel Onaca. Celulele destinate detenţiei nu aveau mai mult de 2X2 mp. Înăuntru se găsea un pat, de regulă un prici sau chiar un pat de beton. Şi ca şi cum patul de beton nu era suficient pentru atmosfera glaciară din aceste catacombe, gardienii mai aruncau câte o jumătate de găleată de apă peste aşa zisul pat.

Frigul, foamea şi frica au fost cei trei „F” care au marcat existenţa încarceraţilor de la Securitatea din Oradea. Fără cearceafuri, pături şi feţe de pernă, îmbrăcaţi sumar, deţinuţilor nu le rămânea decât să se adapteze noilor temperaturi de cavernă. În interiorul celulei nu se mai găsea nimic. Fără WC, fără tinetă, pentru a-şi satisface nevoile fiziologice arestaţii s-au aflat, în permanenţă, la mâna paznicilor, care refuzau să le ofere acest drept elementar de a ieşi afară când doreau. De multe ori, foştii deţinuţi politici se vedeau nevoiţi să urineze pe pereţii celulei.

Regimul de exterminare al opozanţilor nu se opreşte aici. Foametea, alături de frig şi izolare au fost caracteristica generală a sistemului represiv românesc. Meniul zilnic era invariabil: „zamă” de varză, arpacaş sau fasole, rar cartofi. Conform memorialisticii primei etape de represiune comunistă (1948-1953), arestaţii primeau o singură masă pe zi, care se servea la ora 12.00 şi 250 gr. de pâine. „Dimineaţa nimic. Nu era absolut nimic”, mărturiseşte Ioan Brazdă. Acesta mai relatează că mâncarea se servea la amiază, prin vizeta ușii, când gardienii introduceau o gamelă care avea un conținut de aproximativ 400 g şi adaugă că „așteptam să ne dea și câte o lingură. Nicio lingură, nimic. Trebuia numai aşa să o bem ca şi un ceai, fără lingură”.

Nu e de mirare faptul că, de la 78 de kg cât avea la data arestării, Leontin Budar ajunge, după ce va fi supus unui interogatori din două, în două zile, va fi bătut, umilit şi înfometat, să aibă, după zece luni de detenţie şi izolare, 35 de kg.

Templul terorii fără de sfârşit

Încununarea acţiunii represive au reprezentat-o torturile fizice, schingiuirile, bătăile şi umilinţele morale la care au fost supuşi arestaţii în timpul anchetelor. Lui Iosif Haiduc i-au prins degetele la uşă. „Pe la 10 seara ne luau la anchetă. Ancheta se desfăşura cu bătăi. Voiau să ne distrugă. Mi-au strâns mâna la uşă. Şi bătaie. Eram sportiv, ştiam cum să rezist: îmi încordam muşchii. Căutau să nu se vadă că eram bătuţi. Te băteau la tălpi, eram legaţi cu picioarele în jurul gâtului”, îşi aminteşte aceste momente de groază Iosif Haiduc. Loviturile aplicate lui Vasile Rusu au dus la pierderea parţială a auzului, după cum mărturiseşte acesta: „ … eram bătuţi cu scopul obţinerii de declaraţii prin bătăi şi tortură, în special bătăi la palme, tălpi, am fost legat de mâini şi picioare apoi suspendat pe o rangă şi bătut cu bastonul de cauciuc şi săculeţi de nisip, bătuţi la tălpi şi puşi să sărim pe masă până ne dădea sângele. Cruzimea aşa-zise anchete, se desfăşurau numai în timpul nopţii, ştiind fiind faptul că rezistenţa este mult mai scăzută în acea perioadă a zilei. În timpul anchetelor, care au durat timp de 10 luni, din beciurile Securităţii, din cauza loviturilor mi s-a spart timpanul urechii drepte”.

Experienţa femeilor nu a fost nici ea cu mult diferită, după cum recunoaşte Aurora Dumitrescu, fostă Ille, care a fost arestată pe 13 decembrie 1951, „de acasă, la ora 23.39” şi anchetată cu duritate la Securitatea din Oradea timp de un an şi o lună, fiindu-i fracturată o mână. „Erau nişte bestii: n-aveai voie să vorbeşti, n-aveai voie sa cânţi colinde de Crăciun, anchetele se făceau numai noaptea, cu bătăi crunte. … Sergentul ne punea ochelari negri când ne lua din celulă şi, până sus, la camera unde ne interogau, ne izbea cu capul de toţi pereţii sau ne izbea cu cizmele“, povesteşte Aurora Dumitrescu într-un interviu.

Faimoasa „Negra”

Ca fiecare organism politic de detenţie care se respectă, şi Securitatea din Oradea avea o „neagră” a sa, o celulă de pedeapsă, faimoasa celulă 7. Un cavou de beton, fără pat, fără nici o rază de lumină. Pentru ca totul să fie şi mai odios, pe jos se arunca, odată cu închiderea pedepsitului, şi o găleată plină cu apă. „Mă descalţă şi intru în cubul de beton cu apă până la glezne”, scrie în cartea sa Liviu Brânzaş.

Un alt coleg de lot, Adrian Mărăscu aminteşte că pentru a-l obliga să recunoască acuzarea ce i se aducea a fost arestată şi sora lui, Mărăscu Felicia, în vârstă de 15 ani. „Într-o zi a fost adusă în celula nr. 7, celula de pedeapsă, sora mea desculţă pe ciment în luna februarie, iar eu am fost dus la celula nr. 13 (Securitatea din Oradea), astfel ca să discut cu ea deşi convorbirile între deţinuţi erau interzise. Anchetatorul a ordonat sub-ofiţerului de serviciu să-mi deschidă vizeta celulei ca să pot auzi pe sora mea care plângea că este frig şi nu mai poate suporta situaţia în care se găsea. La câteva ore după asta, anchetatorul m-a chemat sus şi mi-a spus textul: că sunt criminalul surorii mele dacă nu recunosc ceea ce el a scris în declaraţie, pentru că o va ţine pe sora mea în condiţiile pe care mi le-a arătă până când mă voi hotărâ să semnez declaraţia”, mărturiseşte Adrian Mărăscu.

Mărturia acestuia este susţinută de colega sa de lot, Ileana (Lena) Popovici, care a executat şi ea pedeapsa la celula 7 pentru vina de a fi vorbit. „M-au prins că vorbesc. Şi m-au băgat la 7, era celula cu pedeapsă. Era o celulă îngustă, era de înălţimea mea. Dar pe măsură ce înaintai se făcea tot mai mică. Curgea apă pe pereţi, am simţit că m-am învelit în ceva metalic. Am stat acolo câteva ore. Nu m-au descălţat de sandale şi nici nu mi-au băgat apă în celulă, aşa cum se proceda. Nu îmi vedeam mâna de întuneric”, îşi aminteşte Ileana Popovici.


Cristina Liana PUȘCAȘ este doctor în Istorie, lector universitar la Universitatea din Oradea, vicepreședintele Asociației Cei 40 de Mucenici.
www.memoriarezistentei.ro


Citește de același autor și Lagărul din Cetatea Oradea

Un Comentariu

  1. Valentin

    La acea epoca, crimele erau ordonate de evreii crea ticseau 85% din structurile de conducere.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*