Text: lector univ. dr. Cristina Liana PUŞCAŞ
Penitenciarul Oradea rămâne, în amintirea multora dintre foştii deţinuţi politici din perioada regimului comunist, un spaţiu care, date fiind condiţiile sale degradante de carceră, ocupă un loc fruntaş pe harta Gulagului românesc.
Edificiul care adăposteşte Penitenciarul Oradea pare să fie unul dintre cele mai vechi locuri de detenţie de pe teritoriul ţării, între zidurile sale trăindu-şi istoria o instituţie de peste două secole. Penitenciarul orădean este aşezat în zona centrală a oraşului, pe strada Parcul Traian nr. 3, la aproximativ 800 m nord de râul Crişul Repede şi 1.500 m sud de Gara Centrală a oraşului. Amplasamentul central al acestei închisori are o caracteristică de unicitate. Documentaţia vremii nu vorbeşte despre o dată fixă a construirii închisorii. Pe locul unde se înalţă actualul penitenciar, documentele vechi amintesc despre existenţa unei mănăstiri de călugăriţe.
Conform unor documente, închisoarea orădeană ar fi luat fiinţă în 1752, construcţia imobilului fiind finalizată în anul 1758, fără a avea la acea dată vreun etaj[1]. Ulterior, clădirea a fost supusă unor lucrări de extindere şi modernizare, ridicarea etajelor demarând în 1837, ele fiind încheiate în 1842, aici funcţionând apoi atelierele de croitorie, cizmărie, tâmplărie, împletituri etc.
Dincolo de sârma ghimpată
Scurtul istoric al Penitenciarului Oradea indică faptul că în anul 1865 clădirea a fost cumpărată de municipalitate, fiind, astfel, reunite cele patru temniţe, existente, până atunci, în Oradea[2]. Primele documente emanate de nou înfiinţata instituţie sunt datate cu anul 1765, odată cu întocmirea primelor registre de evidenţă ale deţinuţilor[3]
Perimetrul Penitenciarului are o formă neregulată, cuprinzând în interiorul său trei corpuri de clădiri masive, dintre care două, aşezate în formă de „L”, iar a treia, situată perpendicular pe direcţia unghiului interior format de celelalte două clădiri[4]. În perimetru sunt incluse şi atelierele Întreprinderii de Împletituri MAI, garajele şi curţile de plimbare. Cele două clădiri în formă de „L” sunt construite pe două niveluri, cu un subsol compartimentat în încăperi mari (beciuri pentru alimente), iar a treia clădire (secţia celulară) este constuită pe trei niveluri. Întreaga construcţie este masivă, cu ziduri groase şi trainice[5]. Curtea penitenciarului era pavată cu piatră de râu, iar zidurile erau supraînălţate cu reţele de sârmă ghimpată.
Ziduri care ascund foamete, frig şi frică – cei 3 F
Datele oferite de organele centrale ale statului sunt îmbogăţite de memoriile unora dintre miile de deţinuţi, în special politici, care au trecut, după al doilea răszboi mondial, pragul acestui important centru de detenţie care a avut drept scop exterminarea tuturor celor care au îndrăznit să se ridice împotriva noului regim democratic. Ion Ioanid, evadat de la Cavnic, ajunge împreună cu ceilalţi evadaţi, în anul 1953 la Penitenciarul Oradea, unde va petrece până anul următor. Condiţiile mizere de detenţi îl vor face să exclame la mutarea sa la Penitenciarul Cluj „Mai rău decât fusese la Oradea, nu putea fi!”. Acesta îşi aminteşte în lucrarea autobiografică „Închisoarea noastră cea de toate zilele” că Penitenciarul Oradea avea aspectul unei clădiri părăsite, cu ziduri de aproape un metru, ferestre zăbrelite cu drugi de fier, cu ciment pe jos. Coridorul care i se deschide în faţă era înalt, lung cât toată clădirea cu ciment pe jos şi cu aproximativ câte 12 uşi de celule pe fiecare parte, îşi aminteşte Ioanid, ilustrând cu o schiţă acest prim nivel al secţiei unde este el închis. Celula care îi va oferi adăpost în iarna lui 53-54 avea aproximativ trei metri pătraţi, cu pereţi cu tencuiala căzută, iar pe alocuri pete mari de igrasie. Mizeria, frigul, precaritatea condiţiilor de igienă, lipsa asitenţei medicale, izolarea, toate acestea au adus penitenciarului orădean un prost renume. Foametea pare să fie un prim mijloc de exterminare a recalcitranţilor. Un document întocmit în anul 1955 în urma unui control la mai multe penitenciare, menţionează printre altele că la Penitenciarul Oradea în zilele de 12, 13 şi 14 martie 1955, s-au dat alimente care cuprindeau un umăr total de calorii mai mic cu 760 calorii pentru fiecare deţinut în parte faţă de norma legală de 2341 calorii zilnice. „Suferinţele, cărora a trebuit să le fac faţă în cele aproape cinci luni cât am stat la Oradea, au fost frigul şi foamea. Toate celelalte mizerii, murdăria, singurătatea, lipsa de îngrijiri medicale şi, în general, comportarea administraţiei faţă de noi erau floare la ureche. Mâncarea pe care o primisem în gamelă întrecea tot ce întâlnisem până aici prin diverse închisori prin care trecusem: o zeamă transparentă!”, mărturiseşte Ion Ioanid[6].
Un alt chiriaş al acestui spaţiu de reeducare a fost orădeanul Aurel Brazdă, care face şi el câteva menţiuni referitoare la arhitectura Penitenciarului Oradea din anul 1949, atunci când este adus aici. Acesta îşi aminteşte că „Prin geam se vedea spre gemul locatarilor cu care se putea comunica, până ce securitatea a dat de veste şi a zidit gemurile vecinilor. Prin aceste geamuri, Lupoi Petru (unul dintre membrii organizaţiei G4 din care face parte şi Brazdă) a vorbit cu tatăl său de la care a primit un pachet cu mâncare şi băutură”[7].
Mii de suflete în lanţuri
Capacitatea medie a Penitenciarului Oradea era de 700-1.000 persoane[8], însă, în realitate, în perioadele de maximă represiune, numărul ocupanţilor se dubla. Astfel, în perioada anilor 1945-1950 efectivul mediu a fost de 800-1.000 deţinuţi, în anii 1951-1952 acest efectiv a atins cifra de 2.000, dintre care peste 500 erau deţinuţi contrarevoluţionari, Penitenciarul a fost desfiinţat în anul 1977, reluându-şi activitatea în 1983. În timpu, s-au realizat lucrări de canalizare şi alimentare cu apă, sistemele de termoficare, s-au construit cabinete medicale, club, săli de clasă, bloc alimentar şi a fost amenajată o capelă pentru deţinuţi[9].
Cristina Liana PUȘCAȘ este doctor în Istorie, lector universitar la Universitatea din Oradea, vicepreședintele Asociației Cei 40 de Mucenici.
www.memoriarezistentei.ro
[1] Adrian Apan, Adrian Bungău, “Contribuţii documentare privind justiţia şi puşcăria capitulară de la Oradea”, în Revista bihoreană de istorie Oradea, An IV, nr. 6-7, 2006, p. 44
[2] http://www.anp-just.ro/unitati/oradea.html
[3] Adrian Apan, Adrian Bungău, “Contribuţii documentare privind justiţia şi puşcăria capitulară de la Oradea”, în Revista bihoreană de istorie Oradea, An IV, nr. 6-7, 2006, p. 44
[4] Dicţionarul penitenciarelor din România comunistă (1945-1967),Andrei Muraru (coordonator), Iaşi, Editura Polirom, 2008, p. 410
[5] Ibidem, p. 410
[6] Ion Ioanid, op. cit, vol I, p. 325-329
[7] Aurel Brazdă, Organizaţii anticomuniste din Bihor, Reeducarea – Instrument al terorii în penitenciare,Editura Imprimeria de Vest, Oradea, 2005
[8] ACNSAS, dosar 8859, vol. 80, f. 7
[9] http://www.anp-just.ro/unitati/oradea.html
